PRIMAVARA

A venit in sfarsit primavara si pe meleagurile mele.Si in sufletul meu mare si gol.Pustiit de dorinte desarte , amagit cu vise, se obisnuise sa vegeteze in asteptare de vremuri mai bune.Deodata, stingher, a aparut dintr-un coltisor o raza de speranta.
Durerile cicatrizate i-au facut loc in speranta ca va fi veselie din nou in acel coltisor uitat de D-zeu.Incetul cu incetul, cu sovaieli,cu teama de nou, cu pasiune si cu nerabdare, raza a inlaturat toate gandurile triste si nepotrivite unui suflet atat de flamand de dragoste.Si atunci am avut pentru prima data asa zisul "orgasm intelectual".
Curios, nu? Cand traim din plin adolescenta credem ca dragoste inseamna o invalmaseala de dorinte trupesti extaz si si nebunie specifica varstei.Este frumos ,dar, ce pacat ca ajungem la un moment datsa constatam ca am fugit atata timp de lupta suprema cu maturitatea ca in cele din urma sa ne-o dorim ca pe cel mai de pret bun al nostru.
Copila fiind , am trecut prin toate etapele vietii de adolescent , am iubit , am suferit de dor, de placere, din nestiinta.Am incercat si marea si sarea si am ajuns in acest moment al vietii cand vreau sa incerc si uscatul.In sfarsit pot sa spun ca imi doresc ceva mai mult decat am avut pana acum si ceea ce e important, stiu ce vreau.
Iubesc. Florile, marea zbuciumata si sentimentul nedeslusit pe care mi -l ofera.Tandretea unei zile de primavara , cu vantul caldut ce -mi strabate pielea , provocandu-mi placere.noaptea cu umbrele alungite ce ma fac sa ma simt mai mare decat infinitul intuneric.Si nu in cele din urma, pe mine.
Zi de primavara.Alene vantul se coboara din inaltimi si mai ridica lin o frunza ratacita de luni de zile pe aleile orasului inca amortit de atata hibernare.Iubesc. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decat cantecul iubirii?undeva, un pianist isi spune cu note tremuratoare povestea.Iubesc. Pe cel singur, pe cel trist, pe cel bolnav, pe necunoscutul care in fiecare dimineata ma petrece cu ochii tristi in drumul meu.Pe batrana care isi sterge o lacrima in coltul ochilor la amintirea vremurilor de mult apuse cand ii era mai bine. Iubesc si as vrea sa cuprind in dragostea mea tot universul asta , sa nu mai fie tristete si toata lumea sa fie la fel de fericita ca mine.dar iubirea este atat de mare incat doare. Doare atunci cand realizezi ca unicul sprijin pe care il poti acorda cuiva este o vorba buna , un gand curat, o lacrima de emotie ......iubirea doare atunci.Ce folos sa ne iubim semenii daca nu avem cum sa ii ajutam?
Nu stiu daca ai putea sa imi intelegi emotiile daca nu le-ai trait niciodata.Ne axam pe lucruri materiale cand ar trebui sa le vedem substratul.Fugim sa strangem o viata intreaga niste lucruri care creaza sentimentul de proprietate si nu luam nimic cu noi cand plecam .Si atunci de ce sa nu facem o bucurie celor din jur si sa impartim ceea ce avem atata timp cat ne putem delecta cu bucuria celui ce primeste?