Incerc sa adorm , dar somnul nu se prinde de mine. Ma gandesc la strazile pustii, strabatute doar de vantul bland de primavara. Sunt trista. As vrea sa fiu in fiecare loc si niciunde in acelasi timp, constienta si totusi fara sa -mi dau seama de sentimentul asta de solitudine care ma framanta. Imi indrept atentia spre patul gol, care nu mai pastreaza nici o urma a celei ce am fost, fara sa intuiesc cum va fi de acum in colo.Nu ma multumesc cu gandul acesta ,stii, ar fi trebuit sa fiu pe taramul viselor acum. As vrea sa ma opresc din loc, sa trag aer adanc in piept pana simt ca explodez de atata oxigen, si sa ma intorc in timp pana in momentul in care as fi adormit fara sa am nevoie de acel ceva in visele mele.
Ma abandonez realitatii, mereu am pastrat o doza de luciditate in toata nebunia asta.Mi-e dor. De ceea ce eram candva, de visurile pe care le aveam, de rascrucile in care poate ca nu am facut alegerea cea mai buna
.O parte din mine tinde sa ma certe pentru ca nu sunt multumita. Te inseli, spune partea mai boema, sunt multumita , dar in acelasi timp vreau....Vreau sa ajung sa pot spune ca viata nu se rezuma la o insiruire de actiuni cotidiene,un amalgam bine stabilit de activitati casnice.Tu, prietenul meu de dincolo de lumi, poate ca intelegi.Ai spune ca nu e usor ,ca viata doare in toata splendoarea ei si ca suntem vinovati de toata frumusetea de pe aceasta lume.Ca suma faptelor noastre ne aduce un plus sau un minus de liniste sufleteasca, ca dorind mai mult obtinem tot mai putin.Mi-ai spune ca frica de inaltimi nu ne face mai curajosi cand mergem cu liftul ci mai inhibati.Mi-e dor sa merg cu liftul, sa -mi fie frica de inaltime si sa tremur totusi de nerabdare sa vad ce ma asteapta la ultimul etaj.Sa sper ca odata deschizandu-se usile, voi gasi dincolo de ele tot ceea ce ma indeamna la mai mult.Mi-e frica ca , in timp, mergand cu liftul nu imi va mai fi frica de inaltimi.Ma doare gandul ca ,in ton cu vremurile, acoperit de praful obisnuintei, va disparea acel ceva din mine care ma face sa ma consider mai speciala.E durerea de a sti ca s-ar putea sa nu pot sa las nimic in urma mea, sa ma complac in banalul circuit al vietii care ne duce pasii negresit spre plafonare.
De aceea, in miez de noapte , cand ar trebui sa dorm, incerc sa caut printre stele steaua mea.Poate ca inca mai licareste asteptand sa ii confer un plus de stralucire, sau poate ca a adormit de atata asteptare. Daca o vedeti, sunati-ma.Voi sti sa o recunosc din mii de alte stele.
